Acum câteva săptămâni un student m-a provocat să-mi imaginez cum va arăta Uniunea Europeană în 2035. De cele mai multe ori nu suntem siguri nici cum va ieși următorul Consiliu sau dacă faliile est-vest și nord-sud ale blocului vor fi reparate ori doar cârpite din nou. Dacă în politică o săptămână înseamnă timp îndelungat, atunci 12 ani înseamnă o eternitate – iar globul de cristal nu este un instrument științific.
Totuși, unele trăsături ale acelei Europe viitoare se pot discerne și astăzi.
În primul rând, UE va avea mai multe, nu mai puține, state până în 2035 – posibil chiar și 36, față de cele 27 actuale.
Va fi o UE mai mare, mai complicată, dar mai solidă, configurată – ca întotdeauna – de evenimente neașteptate. Iar blocului îi va fi dificil să-și apere interesele și valorile într-o lume a rivalității între marile puteri, scrie Politico, potrivit Rador.
De la invazia rusă din Ucraina din 2022, geopolitica a devenit principala forță motrice care pune presiune pe Bruxelles și capitalele vest-europene pentru a îndepărta obstacolele care blochează de multă vreme continuarea extinderii UE. Presiunea politică pentru admiterea tuturor țărilor situate la vest de noua Cortină de Fier – Ucraina, Moldova și cei șase candidați din Balcanii Occidentali – va fi probabil copleșitoare, cu condiția ca acestea să adopte reformele necesare.
Turcia, pe de altă parte, e improbabil să fie primită până în 2035, și poate niciodată – chiar și dacă un potențial succesor al președintelui Recep Tayyip Erdoğan s-ar dovedi a fi mai pro-european și mai democratic.
După votul britanic fatidic de a părăsi UE din 2016, nici o altă țară nu a mai flirtat totuși cu ideea retragerii. Din contră, Brexit a constituit o lecție salutară pentru cei mai mulți europeni: viața e mai confortabilă și mai prosperă în UE decât în afara ei – mai ales când Rusia revizionistă lovește în poartă.
Până și cei mai virulenți politicieni populiști eurosceptici din Franța, Italia, Polonia, Ungaria și Olanda au încetat să mai pledeze acum pentru plecare, întrucât preferă mai degrabă să rămână și să obstrucționeze sau pur și simplu să se revolte ori să reconfigureze din interior.
În al doilea rând, e previzibil că UE va funcționa în 2035 pe baza aceluiași Tratat de la Lisabona și că se va confrunta foarte probabil cu aceeași exigență debilitantă a votului unanim în procesul decizional privitor la politica externă, fiscalitate și bugetul comun. Dată fiind necesitatea referendumurilor în numeroase țări pentru a se ratifica un nou tratat, modificarea celui existent este pur și simplu prea riscantă politic.
E drept că Franța și Germania – cei doi lideri istorici ai UE – au declarat că, pentru a se evita chiar și mai multe vetouri cu potențial de a paraliza procesul decizional, trecerea la votul de majoritate calificată în chestiuni precum sancțiunile și impozitele va constitui o condiție a noii extinderi. Și dacă acest lucru ar putea fi realizat teoretic în cadrul actual al tratatelor, cele mai multe țări mici și mijlocii sunt hotărâte să-și mențină dreptul de veto – fie pentru a-și proteja avantaje competitive precum fiscalitatea redusă pentru firme, fie pentru a evita subjugarea de către imperiul german ori franco-german în care se tem unii că s-ar putea transforma UE.
În cele din urmă, eu nu cred că Franța ori Germania ar îndrăzni să blocheze accederea Ucrainei, dacă ea va fi îmbrățișat cu entuziasm după război reformele obligatorii solicitate de UE. Totuși, ele pot presa, alături și de alte state membre, pentru perioade îndelungate de tranziție înainte de dobândirea tuturor beneficiilor legate de calitatea de membru cu drepturi depline, indiferent că e vorba de fonduri UE, de subvenții agricole, de libera circulație a forței de muncă ori, posibil, de dreptul de veto și de propriul comisar european.
Sunt grupuri de reflecție care au realizat planuri ingenioase privind o asemenea posibilă admitere în etape, inclusiv o perioadă de probă în care nou veniții nu ar deține puteri depline de vot – lucru care, spun experții, ar putea fi consfințit în tratatele de accedere cu noii membri. Dar ce e esențial este că în prezent nu există nici un fel de astfel de procedură juridică, iar pentru adoptarea uneia ar fi nevoie de acordul unanim al membrilor.
„Eu suspectez că UE va inaugura o nouă cale de aderare, cu o admitere mai graduală”, a declarat pentru Politico Lykke Friis, copreședintă a European Council on Foreign Relations și fost ministru danez.
Firește că o UE mai mare dar fără reformă instituțională ar putea fi o rețetă pentru slăbiciune ori paralizie, însă blocul deține totuși flexibilitatea necesară pentru a se adapta și a avansa, eschivându-se la nevoie chiar și de la propriile constrângeri normative. De pildă, în reacția ei la pandemia de Covid-19, UE a spulberat vechi tabuuri prin achiziția colectivă de vaccinuri și împrumuturi colective pentru finanțarea redresării economice; iar acum, pentru prima dată, folosește un fond comun separat de bugetul UE pentru a-și compensa membrii pentru armele livrate Ucrainei.
Întrucât o „economie de război” va necesita finanțare comună în vreme de război, cu emitere de datorie comună pentru cheltuieli militare, aceste precedente ar trebui să deschidă calea pentru achiziții comune de arme și muniție pentru Ucraina, dar și pentru statele UE, care se confruntă cu o necesitate urgentă de a spori capacitatea de apărare a NATO în fața unei Rusii furioase și revanșarde.
În plus, UE va fi trecut cu mult înainte de 2035 de la liberul schimb globalizat la un model economic mai protecționist și selectiv, diversificându-și lanțurile de aprovizionare pentru energie, minerale și semiconductori dincolo de Rusia și China și selectând investițiile pe baza considerentelor de securitate.
Europa va avea în continuare nevoie de protecția superputerii nucleare americane, dar în privința forțelor convenționale va trebui să se descurce mai bine singură și să-și asume mai multă responsabilitate în vecinătatea proprie, dat fiind că SUA se concentrează pe China.
O astfel de integrare graduală ca răspuns la crize precum cea din Ucraina e mult mai probabilă decât un salt spre federalism ori o destrămare provocată de naționalism într-o Europă construită de-a lungul a șapte decenii de eforturi juridice, economice și politice comune.
Polonia și Ungaria ar putea amenința la un moment dat valorile comune europene, dat fiind că-și erodează neîncetat independența justiției, libertatea presei, societatea civilă și drepturile civice. Rămâne de văzut dacă presiunile financiare ale UE pot inversa această tendință. Dar e improbabil ca aceste două oi negre din Europa Centrală să tragă după ele și restul UE spre un tip de organizație mai laxă a statelor naționale, așa cum propunea recent premierul polonez Mateusz Morawiecki.
Pe de altă parte, dacă progresul UE ar deveni mai greoi, o avangardă de țări ar putea fi motivată să o ia înainte printr-o integrare aprofundată.
„Am putea avea o UE cu viteze diferite sau cu geometrie variabilă. Va exista probabil un nucleu informal cu Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia, în funcție de situația politică din Polonia. Comisia va avea în continuare un rol central, întrucât are drept de inițiativă legislativă și poate acționa în caz de criză”, a declarat Friis.
Un astfel de nucleu există deja, deoarece nu toate statele membre au adoptat euro sau sunt în spațiul Schengen, iar până în 2035 e posibil să apară un nucleu de țări colaborând mai strâns la integrarea militară.
Loukas Tsoukalis, un expert academic în integrare europeană și fostul șef al grupului de reflecție propriu al Comisiei, e îngrijorat că UE va fi izolată într-o eră a rivalității strategice globale între marile puteri – cu excepția cazului în care nu va deveni și ea un adult în materie de economie ori politică.
Ultima carte a lui Tsoukalis, „Maturizarea Europei”, e o chemare la luptă pentru o tranziție a UE de la puterea „blândă” la cea „dură”, de la un actor predominant economic și normativ la un jucător politic și militar.
„A deveni adult necesită internaționalizarea monedei euro, fiscalitate mai integrată, o politică climatică exemplară la nivel mondial și o apărare comună”, a declarat Tsoukalis pentru Politico. „E cel mai probabil să nu se întâmple cu o UE cu 27 de membri, chiar mai puțin cu o UE cu 35 sau 36. Așadar, va trebui să ne bazăm pe coaliții de voință și putință. Inevitabil, aceasta va trebui să fie condusă de Franța și Germania.”
Totuși, fragmentarea tot mai mare a sistemelor politice europene, cu guverne mai slabe, inegalitate socială și dezbinare tot mai mari, opinie publică eruptivă, reprezintă o provocare gravă pentru o UE mai coerentă. Iar în 2035 Europa va fi un continent în curs de îmbătrânire, cu o penurie cronică de mână de lucru care va inhiba creșterea și dinamismul economiei.
În consecință, rămâne incert dacă UE va reuși să-și mențină „efectul Bruxelles” – prin care își extinde global influența juridică grație forței pieței sale unice – în viitoarea epocă mai puțin globalizată a unor blocuri economice dominate de rivalitatea sino-americană. Capacitatea UE de a-și impune normele giganților digitali și noilor tehnologii precum AI, domeniu în care nici unul dintre jucătorii majori nu e european, e chiar și mai puțin plauzibilă.
În fine, unele chestiuni vor fi probabil prea dificile pentru ca UE să-și poată depăși divergențele interne – chiar și în 2035. De exemplu, n-ar fi greșit să pariezi că statele membre se vor certa pe imigrație și politica de azil și peste 12 ani, chiar dacă nevoia lor de forță de muncă externă va deveni din ce în ce mai presantă.
Într-o notă personală, după mai bine de șase ani în calitate de editor colaborator, acesta e ultimul meu editorial pentru Politico. Vă mulțumesc tuturor pentru interesul și feedback-ul primit în tot acest timp. Iar conversația despre viitorul Europei o vom continua. (Articol de Paul Taylor)