Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu 

Pentru cei care caută, necondiționat, adevărul, iar nu, condiționat, dreptatea, l-am rugat pe domnul Ionuț Butoi, unul dintre cercetătorii operei și vieții lui Mircea Vulcănescu, să răspundă la cîteva întrebări.

 

Stimate domnule Ionuț Butoi, asistăm de cîteva săptămîni la o nouă tentativă de înlăturare a numelui marelui filozof Mircea Vulcănescu din viața publică. Din nou se fac presiuni asupra conducerii Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu“ din București. Cum apreciați situația?

Periodic, o parte a opiniei publice se inflamează pe cazul Mircea Vulcănescu. Scandalul a devenit stereotip: diverse instituții publice sînt sesizate de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel“ (INSHEW) pentru a îndepărta monumente publice sau/și titulaturi, sesizările devin știre, o serie de intelectuali și oameni de cultură reacționează critic și vehement, se organizează petiții, se protestează etc. Sesizările rămîn fără răspuns sau sînt respinse, scandalul încetează, lumea uită cam doi ani de subiect, după care se reia. În argumentările folosite în spațiul public s-au strecurat însă anumite inexactități și mituri, dincolo de fondul controversat al chestiunii. Există o confuzie cu privire la motivele reale ale condamnării lui Mircea Vulcănescu drept „criminal de război“ și cu privire la decizia recentă a Justiției românești asupra cererii de reabilitare a acestuia. De asemenea, implicările sale în chestiunea evreiască pe timpul cît a fost subsecretar de stat la Finanțe în guvernarea Antonescu, în ciuda impresiei făcute de aceste polemici, sînt, în aprecierea mea, încă neelucidate.

Haideți să o luăm pe rînd. Cum a ajuns Mircea Vulcănescu să fie considerat „criminal de război“?

Prin decizia Curții de Apel București din octombrie 1946, reconfirmată în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție doi ani mai tîrziu, Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani de temniță grea în baza legii 312/1945 de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv, Mircea Vulcănescu fiind, ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, parte a unuia dintre loturile demnitarilor din guvernul Antonescu: miniștri și subsecretari de stat. România se afla în acei ani sub influența directă a URSS-ului, ministrul de Justiție fiind Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre cei mai cunoscuți lideri comuniști, arhitect al legii 312/1945 și al pîrghiilor juridice prin care s-au judecat și condamnat criminalii de război și s-a făcut trecerea la justiția „populară“ de inspirație stalinistă. Urmărirea criminalilor de război s-a făcut în baza Convenției de Armistițiu încheiată de reprezentanții Statului român cu URSS, Marea Britanie și SUA. Trebuie menționat că, potrivit Convenției (art. 14), Statul român trebuia să judece „persoaneleacuzate de crime de război“. Formularea Convenției ocolește principiul răspunderii colective, indicînd responsabilitatea individuală (simpla apartenență la un guvern sau la o organizație nu ar fi trebuit să fie o crimă în sine).

De către ce instanță a fost condamnat Mircea Vulcănescu?

Procesul și recursul în urma căruia a fost condamnat Mircea Vulcănescu au fost judecate de instanțe ordinare (obișnuite) de justiție. Tribunalul Poporului, instanța extraordinară de justiție înființată de Lucrețiu Pătrășcanu, a pronunțat multe condamnări ale criminalilor de război, dar NU l-a condamnat pe Mircea Vulcănescu. Tribunalul Poporului a fost însă implicat într-o primă fază a anchetării lui Mircea Vulcănescu pentru activitatea din cadrul guvernului Antonescu. Este arestat provizoriu, este interogat, se dispune efectuarea de cercetări, se pune sechestru pe casă, iar apoi i se aduc primele învinuiri de către acuzatorul public Dumitru Săracu (care era la bază simplu muncitor, membru al Partidului Comunist, ilegalist). După această etapă, procedurile sînt preluate de Curtea de Apel București, care, prin procurorul Al. Ionescu-Lungu, dispune ordonanță de clasare, constatînd că Vulcănescu „nu e culpabil cu nimic“ față de dispozițiile legii 312/1945. Ordonanța de clasare a avut urmări juridice concrete, cum ar fi, de pildă, anularea sechestrului pe casă. Nu după mult timp de la clasarea primelor acuzații, prin ordin de confirmare al Consiliului de Miniștri, condus atunci de Petru Groza, Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel dispune iarăși arestarea lui Mircea Vulcănescu (laolaltă cu ceilalți demnitari ai guvernului Antonescu) și reluarea procesului. Trebuie remarcat că Parchetul a trimis la Consiliul de Miniștri o simplă listă de nume și de acuzații, neînsoțită de motivarea trimiterii în judecată, așa cum ar fi trebuit.

Care au fost faptele imputate lui Vulcănescu de către Tribunalul Poporului și, ulterior, de către Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel București?

Dumitru Săracu, acuzatorul public al Tribunalului Poporului, a pus în seama lui Mircea Vulcănescu următoarele fapte pedepsite de legea 312/1945:  articolele 1, lit. b și art. 2, lit. a, n și o, respectiv: „militarea pentru hitlerism“, permiterea intrării armatelor germane în țară, declararea sau continuarea războiului contra URSS și a „Națiunilor Unite“, „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte de concepție hitleristă, legionară sau rasială“ și punerea în slujba hitlerismului prin aservire politică și economică. După cum am văzut la punctul de mai sus, aceste acuzații au fost clasate/respinse de către procuror. La reluarea procesului, Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel București a renunțat la o serie din acuzațiile aduse de Tribunalul Poporului și s-a „rezumat“ la a-l acuza pe Mircea Vulcănescu de faptele pedepsite conform legii 312/1945 la art. 1, lit a și art. 2 lit a, adică: „militarea pentru hitlerism“, permiterea intrării armatelor germane în țară, declararea și continuarea războiului contra URSS. Aceste acuzații se bazau pe aceleași „probe“ precum cele anterior considerate invalide.

Pentru ce fapte, concret, a fost condamnat Mircea Vulcănescu drept „criminal de război“?

După cum am menționat anterior, pentru fapte care intrau, în concepția Procuraturii, în sfera colaborării cu Germania nazistă și pentru războiul contra URSS. Nu a fost condamnat (și, în cadrul procesului Curții de Apel, nici acuzat) pentru faptele pedepsite de legea 312/1945 ce intrau în sfera acțiunilor/legilor nedrepte anti-evreiești/rasiale.

Ce semnificație a dat Procuratura faptelor imputate lui Vulcănescu?

Parcurgînd rechizitoriile procurorilor și sentințele instanțelor de judecată, constatăm că, pentru Procuratură și pentru Curte, „militarea pentru hitlerism“ nu era legată de vreo concepție, ideologie sau faptă de propagandă a lui Mircea Vulcănescu, ci era echivalată cu prezența și contribuția sa, în calitate de profesionist, la acordurile/convențiile economice dintre România și Germania nazistă, iar „permiterea intrării armatelor germane în țară“ (de altfel, Mircea Vulcănescu nici nu era în guvern cînd au intrat trupele germane în România) era echivalată cu finanțarea armatei germane (care nu era decisă la nivel de subsecretari de stat). Trebuie menționat că atît acordurile, cît și finanțarea armatei germane erau decizii luate la nivelul conducerii superioare a Statului român de atunci. Rolul subsecretarului de stat Mircea Vulcănescu era de a găsi modalități avantajoase pentru Statul român de implementare a acestor decizii. În ceea ce privește declararea și continuarea războiului contra URSS., practic Mircea Vulcănescu este acuzat pentru că a rămas în guvernul Antonescu după ce acesta a inițiat războiul împotriva URSS-ului, cu toate că, în calitatea sa de subsecretar de stat, ca și în cazul celorlalte acuze, nu avea atribuții în acest sens (de a declara sau decide continuarea războiului). Procedeul de a acuza fapte care nu sînt acoperite de lege este tipic sistemelor de justiție sovietice și se numește „raționament prin analogie“. Cu toate acestea, rechizitoriile la adresa lui Mircea Vulcănescu sînt destul de „blînde“ ca ton și procurorii sînt nevoiți să admită responsabilitatea sa mai degrabă indirectă (subsecretarii de stat nu erau decidenți, vezi mai jos), precum și faptul că „s-a luptat“ să atenueze acordurile economice încheiate cu Germania care erau defavorabile României. În apărarea sa, Mircea Vulcănescu a adus numeroase dovezi cu privire la contribuțiile sale pozitive din punct de vedere economic și financiar pentru România în relația cu Germania.

Pînă la urmă, Mircea Vulcănescu a fost condamnat în ce calitate? Sună absurd să-l acuzi pe Vulcănescu de finanțarea armatei germane sau de hotărîrea continuării războiului cu URSS… 

Este demn de remarcat că procurorii au cerut, în rechizitorii, condamnarea lui Vulcănescu drept „complice“ la faptele acuzate mai sus, dar Curtea l-a condamnat ca „făptuitor“. Diferența este dată de statutul lui Mircea Vulcănescu de subsecretar de stat: ca specialist, el nu era decident politic și nu purta responsabilitatea deciziilor, nici nu avea atribuții în acest sens, ce aparțineau semnatarului și decidentului de drept: ministrului (și, în unele cazuri, nici măcar acestuia, ci conducătorului de atunci al Statului). Din acest motiv, căutînd să atribuie totuși o responsabilitate individuală și să dea aparență de legalitate, procurorii vorbesc în rechizitorii despre „complicitate“. Curtea însă, alegînd să-l condamne ca făptuitor, înclină spre o interpretare colectivă a responsabilității (pentru apartenența la guvern), în ton, de altfel, cu noua justiție de tip sovietic.

Putem spune că procesul demnitarilor din guvernul Antonescu este unul politic?

Inevitabil și, într-o bună măsură, asumat chiar de autoritățile vremii, da. Ministrul comunist al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, a explicat în cuvîntări publice de ce procesele criminalilor de război trebuie să fie politice: „legea (312/1945) este o lege de represiune politică – și nimic mai mult – care să dea satisfacție sentimentului popular, Aliaților și a ceea ce credem noi, astăzi, în România“. Dar termenul de „politic“ acoperă doar o parte a realității juridice a acestor procese. Acestea erau și demonstrative, mai ales pentru grupul de comuniști care devenea din ce în ce mai puternic și care voia să-i confirme lui Stalin că poate ține țara sub un control strict. Cealaltă parte este dată de corespondența dintre acuzele și dovezile aduse. Mulți dintre cei condamnați de Tribunalul Poporului sau de curți ordinare de justiție fuseseră perpetuatori de crime dovedite împotriva umanității. Ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, identifica două categorii de criminali de război: „cei care poartă vina dezastrului României“ și cei care „au comis crime și acte de teroare“. „Din prima categorie – continua ministrul comunist – fac parte toți cei care au hotărît războiul contra URSS și a Națiunilor Unite.“ În cazul procesului demnitarilor din guvernul Antonescu, aspectul „politic“ al procesului este dat de prezentarea acestuia ca o pedepsire a celor acuzați pentru „dezastrul țării“ prin alierea cu Germania nazistă și pentru războiul purtat contra URSS. Așa a popularizat presa comunistă procesul, pe aceste aspecte s-au concentrat rechizitoriile procurorilor, de aceea apărarea lui Mircea Vulcănescu caută să demonstreze că participarea lui a adus beneficii economice, iar nu pagube („dezastrul“) Statului român, în relația sa cu Germania nazistă, și că nu avea cum să fie în postura de a hotărî sau nu continuarea războiului cu URSS.

A existat recent un proces în care s-a judecat reabilitarea lui Mircea Vulcănescu. Într-un final, Curtea a decis să respingă această cerere. A reconfirmat Curtea de Apel București, prin decizia sa din 2019, condamnarea lui Mircea Vulcănescu drept „criminal de război“? 

Răspunsul scurt: nu. Răspunsul mai elaborat e ceva mai complex, dar la fel de clar. În 2016, o inițiativă a familiei Vulcănescu a vizat reabilitarea acestuia prin cererea, în baza legii nr. 221/2009, adresată justiției civile, de a se constata că a fost condamnat politic. Tribunalul București a dat curs acestei cereri, dînd o sentință favorabilă prin care constata „caracterul politic al condamnării“ lui Mircea Vulcănescu, dar Curtea de Apel București a anulat sentința primei instanțe. În motivarea deciziei sale de respingere a cererii de constatare a caracterului politic al condamnării lui Mircea Vulcănescu, Curtea de Apel a explicat că cererea de reabilitare nu se încadra în legea nr. 221/2009 și că o cale mai potrivită era cea de anulare a condamnării din 1948 prin recursul în anulare, adică demararea unei acțiuni în justiția penală care ar consta în reluarea procesului ca atare.

Mai simplu spus, familia Vulcănescu a căutat, apelînd la calea „civilă“, doar o reabilitare onorifică a condamnatului, care nu ar fi anulat o serie de consecințe ale condamnării sale penale (spre exemplu, proprietatea ar fi rămas confiscată). Curtea de Apel a considerat însă că această cale pur și simplu nu se încadrează în legea care dispune reabilitarea celor condamnați politic în comunism, sugerînd, în schimb, o altă cale, menționînd ca exemplu cazul lui Gheron Netta, ministru de Finanțe și superior ierarhic al lui Vulcănescu în guvernul Antonescu, care, spunea Curtea în motivare, s-a „aflat în aceeași situație“ cu Mircea Vulcănescu. Într-adevăr, Gheron Netta a fost judecat și condamnat criminal de război în același lot și proces cu Mircea Vulcănescu, dar a fost achitat în 2000 în urma unui recurs în anulare.

Așadar, Curtea de Apel București, constatînd neîncadrarea în lege a cererii de reabilitare, NU a reconfirmat condamnarea din 1948, ci doar a considerat calea aleasă de reclamant ca fiind inadecvată conform legii. În aceeași motivare, Curtea de Apel menționează, de altfel, „încălcarea principiilor de drept“ și „lipsa de echitate a procedurilor“ Justiției din primii ani ai comunismului.

A fost implicat Mircea Vulcănescu în acte anti-evreiești?

Sînt documentate atît implicări care sugerează că Vulcănescu a căutat să ușureze situația evreilor în timpul războiului mondial, cît și implicări care sugerează asocierea sa, din postura de subsecretar de stat la Finanțe, la acte anti-evreiești. Ceea ce este sigur este că acestea țin – sau ar trebui să țină – de sfera cercetărilor istorice și, după o justă punere în context, a dezbaterilor etice, dar nu au legătură cu procesul din 1948 sau cu cererea de reabilitare din anii noștri. De asemenea, trebuie precizat că Mircea Vulcănescu nu a avut ca principală activitate, la Ministerul de Finanțe, regimul legal sau economic al populației evreiești, iar în zecile de consilii de miniștri în care s-a discutat despre „românizarea“ economiei, munca obligatorie, confiscarea averilor/proprietăților, prezența și intervențiile sale sînt mai degrabă episodice.

A fost Mircea Vulcănescu antisemit?

Nu am găsit nici o dovadă că Mircea Vulcănescu avea concepții antisemite. Jean Ancel, unul dintre istoricii Holocaustului românesc, acuzator de altfel la adresa activității sale în guvernul Antonescu, notează totodată că „trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în nici un fel antisemit“.

*

Vă rog să oferiți cîteva surse de informare pentru cei care vor să afle mai mult despre acest subiect.

Ce am menționat mai sus sînt fapte relatate aici într-o formă concisă. Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea studiul meu „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944: o dare de seamă“, publicat în volumul colectiv Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944, coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon (Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității. Volumul V: Mircea Vulcănescu, 2013). Recomand, de asemenea, și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, Pagini de jurnal. 1946-1948, apărut recent tot la Editura Eikon (2022). Pentru o biografie pe scurt a lui Mircea Vulcănescu, a se vedea aici: https://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/. În ceea ce privește opinia mea, mă voi rezuma la acestea: cred că participarea lui Mircea Vulcănescu la guvernarea Antonescu este neelucidată și că sîntem încă departe de a clarifica, în urma unor cercetări exhaustive sine ira et studio, activitatea lui. Consider, de asemenea, că actuala polemică publică este sterilă și disfuncțională, iar temeiul juridic actual de considerare a lui Mircea Vulcănescu „criminal de război“, șubred și neconvingător. El a fost considerat de Justiția Statului român intrat în sfera de influență a URSS criminal de război nu pentru chestiunea evreiască, ci pentru „dezastrul țării“, în condițiile în care era evident, pînă și pentru procurori, că prestația sa în raport cu „aliatul“ german a fost de protejare a intereselor românești. În plus, consider că o Justiție care folosește raționamentul prin analogie și responsabilitatea colectivă în deciziile sale nu este una pe care să o considerăm normativă pentru o societate a statului de drept. Este nevoie de o dezbatere așezată, onestă în acest sens, în care toate părțile interesate să dea dovadă de minimă empatie: pentru unii, Mircea Vulcănescu, condamnat pe drept sau nedrept în 1948, este un alt membru al unui guvern sub a cărui conducere s-au făcut crime împotriva umanității. Pentru alții, este un patriot care a încercat să-și ajute țara într-un ceas greu, care a avut din toate punctele de vedere o biografie și carieră exemplare înaintea războiului și care a murit ca un martir în închisoare.

Interviu realizat de Valentin AJDER