Succesiunea poate fi realizată atât la notariat, cât și în instanța de judecată, fiecare opțiune având avantajele și dezavantajele sale. Cu toate acestea, majoritatea persoanelor optează pentru succesiunea notarială datorită costurilor reduse și a termenelor mai rapide de finalizare. Această alegere devine cu atât mai importantă în contextul obligațiilor fiscale, mai ales că, în cazul în care succesiunea nu se finalizează în termen de doi ani de la decesul persoanei a cărei moștenire se împarte, moștenitorii vor fi nevoiți să plătească un impozit de 1% din valoarea bunurilor moștenite, pe lângă cheltuielile notariale.
Conform Codului civil, “cel chemat la moștenire în temeiul legii sau al voinței defunctului poate accepta moștenirea sau poate renunța la ea”. Această lege definește și conceptul de succesibil, adică persoana care îndeplinește condițiile legale pentru a moșteni, dar care nu a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală. Așadar, un moștenitor este persoana care acceptă moștenirea și participă la dezbaterea acesteia, conform focuspress.ro.
Termenul de opțiune succesorală este de un an de la data deschiderii moștenirii, respectiv de la momentul decesului. Pentru a deveni moștenitor, o persoană trebuie să accepte moștenirea (fie în mod expres, fie tacit) în acest interval de un an. Este esențial ca moștenitorii să fie conștienți de aceste termene pentru a evita costurile suplimentare.
Cei care reușesc să finalizeze dezbaterea succesiunii în termen de doi ani beneficiază de scutire de impozit. Conform Codului fiscal, “pentru transmisiunea dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor acestuia cu titlu de moștenire nu se datorează impozitul prevăzut la alin. (1), dacă succesiunea este dezbătută și finalizată în termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii”. Acest aspect este crucial, având în vedere că impozitul de 1% pe masa succesiunii poate deveni o povară financiară considerabilă pentru moștenitori, în special în cazul bunurilor de valoare ridicată.
Acceptarea moștenirii poate fi efectuată în două moduri: expres și tacit. Acceptarea expresă presupune ca succesibilul să își asume explicit calitatea de moștenitor printr-un înscris autentic sau o declarație scrisă. De exemplu, acest lucru se poate realiza printr-o vizită la notar, unde se întocmește o declarație în acest sens. Pe de altă parte, acceptarea tacită se referă la situațiile în care succesibilul acționează în moduri care nu ar fi posibile fără a fi moștenitor, cum ar fi gestionarea bunurilor moștenite.
Codul civil stipulează că actele de dispoziție juridică asupra bunurilor moștenite, cum ar fi vânzarea, renunțarea sau orice alt act care implică bunurile moștenirii, atrag acceptarea tacită. Aceasta înseamnă că, prin efectuarea unor astfel de acte, moștenitorul își manifestă implicit intenția de a accepta moștenirea.