Curtea Constituțională a motivat în doar câteva ore hotărârea de anulare a alegerilor prezidențiale. Dincolo de argumentele de fond reținute în motivare, Curtea omite să argumenteze de ce a fost posibilă autosesizarea în acest caz. Argumentele pot fi citite doar printre rânduri, în ciuda faptului că exista cel puțin un precedent în jurisprudența CCR.
Imposibilitatea autosesizării Curții Constituționale a devenit un principiu cunoscut chiar și printre nejuriști. După hotărârea de vineri, acest principiu să nu mai fie valabil în cazul alegerilor prezidențiale, unde Curtea își extercită atribuția de „veghere” asupra respectării procedurii (art. 146 litera f din Constituția).
În motivare, Curtea nu menționează sursa sesizării, ca la orice altă decizie sau hotărâre, ci doar invocă informații aduse la cunoștința publică, pe care s-a bazat încheierea de constituire a dosarului, după ce „Curtea a luat act”.
CCR ignoră total cadrul legal stabilit de Legea 370/2004 în domeniul contestării și anulării alegerilor. În schimb, invocând atribuția de la art. 146 litera f), Curtea înlătură orice limitări procedurale și temporale care ar putea exista în cazul procesului de „veghere”.
„Atribuția Curții Constituționale potrivit căreia „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui”, reglementată de art.146 lit.f) din Constituţie, nu poate fi interpretată restrictiv. Dispozițiile art.146 lit.f) din Constituţie trebuie coroborate cu cele ale art.142 alin.(1) din Constituţie şi ale art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992, atribuţia Curţii Constituţionale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui neputând fi disociată de rolul Curţii Constituţionale în arhitectura constituţională, acela de garant al supremaţiei Constituţiei”, se arată în paragraful 4 al motivării.
„În exercitarea acestei competențe, după declasificarea la data de 4 decembrie 2024 a documentelor prezentate în ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării din data de 28 noiembrie 2024 și aducerea acestora la cunoștință publică, Curtea a luat act de conținutul lor”, mai arată Curtea.
Autosesizarea în jurisprudența Curții
După cum se cunoaște din practica și doctrina juridică, Curții exercită verificări din oficiu doar în exercitarea atribuției constituționale de la art. 146 litera a, teza a II-a: verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Mai există însă cel puțin un caz de autoseizare a Curții, în exercitarea atribuției de la art. 146 litera i) – „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia” – formulare identică celei de la litera f), care se referă la alegerile prezidențiale.
În Decizia nr. 70/1999, asupra obiecțiilor de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea privind organizarea și desfășurarea referendumului, Curtea Constituțională argumentează că atribuția de veghere presupune și posibilitatea autosesizării.
„Art. 144 lit. g) din Constituţie (anterior reviziunii din 2003, n.r.) statuează: “[Curtea Constituţională] veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirma rezultatele acestuia.” Prin aceasta formulare generală, Constituţia recunoaşte dreptul Curţii de a soluţiona acţiuni specifice contenciosului constituţional şi, de pe aceasta poziţie, de a rezolva cererile sau sesizările care privesc eventualele abateri de la regulile şi procedurile referendare. Nu este însă mai puţin adevărat ca în sfera dreptului ce îi este conferit prin Constituţie de “a veghea” la respectarea procedurilor de organizare şi desfăşurare a referendumului intra şi posibilitatea Curţii de a se autosesiza atunci când constata în mod direct sau când are informaţii (de la cetăţeni, din presa, de la organizaţii neguvernamentale etc.) în legătură cu nerespectarea acestor reguli şi proceduri. Aceasta posibilitate este indisolubil legată de exercitarea atribuţiilor Curţii de “confirmare” a rezultatelor referendumului. În cazul constatării unor fraude care pun sub semnul indoielii corectitudinea rezultatului referendumului, Curtea nu confirma aceste rezultate. Semnificatia neconfirmarii, care este un act juridic cu consecinţe grave, este aceea a constatării nulităţii referendumului naţional. Pentru acest motiv Curtea nu poate fi limitată în acţiunea sa de necesitatea existenţei unei cereri din partea partidelor sau a aliantelor acestora, asa cum, neconstitutional, statuează în prezent art. 45 alin. (1) din lege”, se arată în decizia menționată.