Mare tevatură mare pe scena politică: Suedia s-a răzgîndit și vrea să bage România și Bulgaria în Schengen. A ieșit soarele și pe ulița noastră, în plină iarnă. Marele anunț a fost făcut de însuși premierul Suediei în plenul Parlamentului European, iar liderii de la București se bulucesc să trîmbițeze măreața victorie. De ar fi așa, ce bine ar fi. Teamă ne e, însă, că suedezii s-au milostivit să strecoare pe sub masă, discret, un os de ros disperaților politicieni români; în fapt, șansele de aderare la Schengen ne rămîn, pe mai departe, nule.
”Înțelegem dezamăgirile României si Bulgariei, sunt justificate. Nu ezit să spun că dorim să punem pe ordinea de zi în Consiliu extinderea spațiului Schengen, pe președinția noastră” a spus premierul Ulf Kristersson azi, la Strasbourg, într-un discurs în care a prezentat prioritățile Suediei pe durata deținerii președinției Consiliului UE.
Un mesaj încurajator, în principiu.
Doar că analizînd exact contextul în care a fost transmis entuziasmul trebuie să ne scadă vertiginos, pentru că sunt toate șansele să fie o vorbă-n vînt, ca să nu se vorbească de rea-voință.
Tehnic vorbind, faptele sunt următoarele.
Sesiunea de la Strasbourg s-a deschis azi dimineață cu un discurs lung, dinainte scris, al lui Kristersson, în care acesta a prezentat cele patru mari priorități ale țării sale. Nu doar că niciuna nu atingea tema extinderii Schengen, dar premierul suedez a livrat un indirect duș rece candidatelor la Schengen:
”Prima noastră prioritate ca președinte al Consiliului va fi să lucrăm – împreună cu PE– pentru a promova securitatea Europei prin sprijinirea Ucrainei și să evidențiem importanța geopolitică a UE într-o lume din ce în ce mai incertă.
Și atunci când construim securitate, trebuie să ne uităm și la alte aspecte care sunt aproape de cetățenii noștri.
De asemenea, trebuie să ne continuăm munca pentru o politică comună și coerentă în materie de migrație, gestionând, în același timp, situația actuală cu toate instrumentele deja disponibile. În vremuri ca acestea, rolul UE în asigurarea securității și stabilității în toate aceste dimensiuni este crucial”.
Cum se poate vedea, retorica suedeză se pliază perfect nu pe cea româno-bulgară, ci pe cea austriaco-olandeză, care invocă migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră ca argumente împotriva extinderii Schengen.
Trei ore mai tîrziu, la finalul ședinței, Kristersson a revenit, conform cutumelor, pentru un mic discurs de final, un fel de concluzii la cele expuse în sală. Printre ultimele fraze rostite s-a numărat și cea despre ”dorința” – nu ”decizia” – de a pune aderarea noastră pe ordinea de zi a ședințelor Consiliului. Atît.
De ce ar fi aruncat Kristersson României și Bulgariei ceea ce noi am numit un os de ros?
Simplu: pentru că acesta e obiceiul ”pămîntului”.
- Unii cititori își mai amintesc, poate, de cîte ori țara noastră a primit drept premii de consolare, după uși internaționale trîntite în nas, asemenea declarații încurajatoare.
- Un caz clasic a fost în 1997, cînd marile puteri ne creaseră un imens orizont de așteptare pentru admiterea în NATO la summitul din acel an. Ca și anul trecut, politicienii români erau beți de fericire, considerîndu-se cu sacii în căruță.
- Au intrat Polonia, Ungaria și Cehia, iar noi am rămas în afara gardului.
- Imediat a venit sarabanda indignărilor sau a promisiunilor: intrați precis în 1999!
Preşedintele Poloniei, premierii Spaniei, Italiei, Canadei şi mulți alții ne consolau spunînd că declaraţia finală a summitului de la Madrid în care eram menționați reprezintă un important cîştig pentru România.
Preşedintele american, Bill Clinton, declara la Vocea Americii, că „ar fi bine ca România să intre în NATO, fiind o ţară foarte importantă, a doua ca mărime în centrul şi estul Europei”. Clinton chiar venea la București, în iulie, ca să ne dea asigurări și mai solide că ”data viitoare” intrăm precis. BBC aprecia că vizita lui trebuie interpretată drept un semnal clar că SUA ne bagă în NATO în 1999.
Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, declara că este convins că România şi Slovenia vor fi admise în NATO cu prilejul reuniunii din 1999, cînd Alianţa va sărbători 50 de ani de la înfiinţare. Cancelarul german, Helmut Kohl, afirma că, în interpretarea lui, Alianţa va decide în 1999 asupra unui nou val al extinderii, la care România este favorită.
Nu am intrat nici în 1999. Prilej pentru alte vorbe frumoase și încurajări.
Vorbe care au un țel precis întotdeauna, și anume intenția de a menține aproape un stat a cărui populație ar putea reacționa negativ la ușile trîntite în nas.
Poate nu e întîmplător că Suedia ne-a aruncat osul după ce ultimul Eurobarometru ne-a prezentat drept cei mai mari eurosceptici ai continentului.
După ușa trîntită în 1997, a curs multă apă pe rîu: România a devenit membru NATO abia în 2004, la șapte ani după eșecul de la Madrid și după beția cu apa rece furnizată de încurajările occidentale.
Livrate generos, pentru că nu costă nimic.
La fel cum nu costă formularea suedeză ”ne dorim” să punem aderarea pe ordinea de zi. Doar că între dorință și faptă, se știe, e drum lung. (Bogdan Tiberiu IACOB)